RANA DE RESPINGERE NU ARATĂ ÎNTOTDEAUNA CA O RANĂ

Respingerea nu arată întotdeauna ca o rană.

Uneori, rana de respingere nu se vede prin lacrimi.

Nu plânge.
Nu se ascunde.
Nu cere ajutor.

Uneori, omul rănit poruncește.

Judecă.
Pedepsește.
Se impune.
Controlează.

Pentru că în spatele omului care îi face pe ceilalți să se simtă mici există, de multe ori, un copil interior care s-a simțit prea puțin.

Un copil care poate a învățat că nu este suficient de bun, suficient de important sau suficient de valoros.

Iar atunci când o rană emoțională nu este văzută, înțeleasă și vindecată, ea poate căuta putere în loc de vindecare.

Uneori, această rană se transformă în superioritate.

În nevoia de a avea mereu dreptate.

În lipsa capacității de a asculta.

În acel:

„Știu eu mai bine.”

Alteori, rana de respingere se ascunde în spatele perfecționismului, controlului și exigenței.

Pentru că atunci când, în interior, nu te simți suficient, poți încerca să controlezi tot ceea ce te înconjoară.

Oamenii.
Situațiile.
Relațiile.
Chiar și felul în care ceilalți ar trebui să gândească sau să se comporte.

Și astfel, fără să-ți dai seama, frica de respingere poate ajunge să afecteze relațiile de cuplu, relațiile de familie și modul în care te raportezi la cei din jur.

Mesajul devine:

„Poți fi tu însuți… atâta timp cât ești de acord cu mine.”

Dar în spatele controlului poate exista frica.

În spatele perfecționismului poate exista sentimentul că „nu sunt suficient”.

În spatele superiorității poate exista o nevoie profundă de a fi văzut, acceptat și valorizat.

Iar în spatele adultului care se impune poate exista încă acel copil interior care așteaptă să fie văzut și vindecat.

Vindecarea emoțională începe atunci când nu mai judeci comportamentul, ci ai curajul să privești rana din spatele lui.

Uneori, ceea ce pare putere este, de fapt, o formă de protecție.

Iar ceea ce pare control poate fi, în profunzime, frica de a nu mai fi respins.

 

💜 Amalia Grama

Psiholog & Facilitator Constelații Familiale