După ce își îmbrăcase paltonul și își trase pe picior cizmele lungi de piele, Manuela se mai privi o dată în oglindă și ieși din casă. Nu ninsese încă de când începuse iarna dar era un ger care îți tăia cheful de a ieși pe stradă. Și ceață. Când respira din gură îi ieșea aburul format de aerul înghețat și respirația ei caldă. Își tuguia buzele și se juca cu aburii încercând să facă diverse forme. Era singură pe stradă altfel nu ar fi îndrăznit să se joace așa.
Astăzi avea programare la doctorul ginecolog. Încerca de câțiva ani să rămână însărcinată dar tratamentele nu dădeau roade și era puțin disperată. Urcă în mașina ei și dădu drumul la aerul cald așteptând să se dezabureze.
Apoi își frecă mâinile încercând să le încălzească.Uitase să aprindă și radioul cum o făcea de fiecare dată. Se pregătea să deschidă și radioul când se auzi un zgomot și se trezi cu o bătrână pe bancheta din spate. Aceasta arată jalnic, era îmbrăcată sumar și avea în mâini o cutie cu bomboane de ciocolată.
Era contrariată. Se întoarse spre cea care pur si simplu îi invadase spațiul și o întrebă ce dorește. Scoase din geantă o bancnotă de 50 de lei și i-o întinse repede făcându-i semn să iasă din mașină.
— E frig, maică! Nu ies.
—Dar trebuie să plec! Sunt în întârziere.Vă rog frumos să coborâți! Nu vă ajung banii ăștia?
Scoase din poșetă încă 50 de lei încercând să o înduplece. Bătrâna desfăcu cutia cu bomboane și o rugă să ia una.
— Credeți că îmi trebuie bomboane? Vă rog!
— Dacă iei una ies!
Îi era așa de silă de bomboanele înghețate și purtate pe cine știe unde dar simțea că altfel mamaia nu ar fi ieșit din mașină fără scandal.
— Dă-mi una!
— Așa te vreau! Curajoasă.
Îi venea să o bată. Apoi o privi în ochi pe bătrână și simți cum un fior o străbate din creștet până în tălpi și o căldură plăcută o cuprinse așa dintr-o dată. Ochii aceia îi transmiseseră un sentiment de milă și de compasiune și simți o lacrimă mică cum curge pe obrazul stâng. Ca atunci când vezi un animăluț în primejdie și rămâi impresionat și apoi vrei să îl salvezi. Așa simțea privind-o pe femeia aceea care se ivise de nicăieri. Bătrâna îi întinse cutia și o ruga să aleagă o bomboană.
— Alege una cu inima!
— Cu inima?
— Da. Cu inima.
Manuela se uita în cutie și luă o bomboană la întâmplare.
— Degeaba te duci la doctor. Nu o să meargă nici de data asta! Bătrâna molfăia și ea o bomboană.
— De unde știți că merg la doctor? Manuela se trezi din transă parcă. I se părea de neconceput!
— Știu. Din moment ce știu atunci știu. Ai ales bine. De bomboană zic. Ai ales bine!
— Adică?
— Vei ramane însărcinată!
— Păi ați zis ca nu o să meargă nici de data asta! Dar de unde știți și de asta?
— Nu e treaba ta! Păi nu așa vei rămâne însărcinată!
— Ce sunteți? Cine sunteți? Doamne!
— Nu ești tu de vină! Bătrâna se făcea că nu vede uimirea Manuelei. Vorbea calm și de câte ori o privea pe tânără aceasta se liniștea.
— Și atunci?
— Păi o sa ai parte de un miracol!
Manuela oftă. Crezu că bătrâna era nebună și ea intrase în jocul ei stupid mâncând bomboane de proveniență necunoscută și făcând lucruri prostești. Dacă ar fi văzut-o Silviu ar fi râs de ea! Parca îl și vedea! Ironic și cu zâmbetul în colțul gurii privind-o ca și cum era ultima proastă.
— Hai să terminăm jocul ăsta, mamaie! Am pierdut și programarea! S-a dus dracu’!
— Soțul tău e de vină! Te inhibă! Mereu se comportă cu superioritate față de tine! În felul ăsta îți bulversează hormonii! Și mai e ceva!
În clipa aceea Manuela se hotărî să coboare din mașină. Era prea de tot bătrâna! Gluma era prea sinistră pentru ea!
— Coboară! Mi-a fost milă dar ai întrecut măsură!
— Dacă mai iei o bomboană!
— Ce e asta? Doamne! Sunt la camera ascunsă cumva? Nu mai iau nici o bomboană! Apoi întâlni din nou privirea prea albastră a femeii și se înmuie de tot. Parcă fără voia ei luă încă o bomboană de ciocolată și intră în mașină, lângă bătrână. E hipnoză! Își spuse Manuela.
— Nu e hipnoză! E magie!
— Doamne! Cred că sunt nebună!
— Nu. Nu ești nebună!
— Atunci de ce stau cu tine aici și vorbesc aiurea? Mănânc bomboane stricate și mă emoționez de parcă sunt la un film lacrimogen. Și vorbesc cu mine însumi.
— Pentru că îmi recunoști puterile!
— Ce puteri? Manuela se uită la femeie cu teamă. Evita să îi privească ochii. Mai luă o bomboană. Ce naiba fac cu tine?
— Te conformezi!
— Mă conformez?
— Exact.
— Se pare că o fac! Uite am mai luat o bomboană! Acum mă lași?
— Încă nu.
— Încă nu? Dar ai zis că…
— Am zis dar prin magie totul se schimbă. Și tu! Și eu! Uită-te în oglindă!
Manuela se privi în oglindă și rămase împietrită. În oglindă o priveau ochii bătrânei! Ea era de fapt bătrâna cu bomboanele! Se uita la mâini și văzu că le avea pline de riduri și scoase un sunet de indignare, de frică, de emoție nestăpânită.
— Magie neagră! Ce-i cu mine?
Bătrâna nu mai era bătrână. Era Manuela.
— Inversare de roluri. Asta ai ales! Dacă alegeai bomboana cu caramel era altă treabă! Mai simplu. Mult mai simplu. Așa ai ales singură.
— Ce Dumnezeu este asta? Se ciupi de obraz. Coșmar! Vreau să mă trezesc.
— Abia acum te trezești! Până acum ai fost în transă.
— Cum vine asta? Vreau să fiu din nou eu. Eu…Manuela.
— O să fii. Mai întâi facem o călătorie.
— Unde?
— Acasă.
— Acasă la mine?
— Da! La tine!
Nu a fost nevoie decât de un pocnit din degete și cele două erau la ușa apartamentului pe care Manuela îl părăsise în urmă cu câteva minute.
— Cum am ajuns aici?
— Contează?
— Nu. Oricum sunt într-un coșmar. Aștept să mă trezesc.
— Sună!
— Pai Silviu nu mă va recunoaște!
— Normal. Eu mă ascund în lift. Hai, sună!
— Și ce să spun?
— Sună!
Manuela sună. În ușă ieșise Silviu, pe jumătate dezbrăcat.
— Ce doriți? Întrebă el buimac.
— Cine e? Din casă se auzi glasul unei femei. Părea un glas cunoscut. Era Dora, vecina lor. Venise în urma ei. Curios. Manuela înțelese imediat că Dora venise în lipsa ei doar pentru soțul ei. Deci…erau amanți?
— Cine sunteți?
— Aaaa…Sunt de la o organizație de salvare a bătrânilor fără adăpost! Manuela găsise repede o explicație fără să se gândească prea mult.
Dora ieși și ea în ușă și îl luă de braț pe Silviu.
— Îi dau eu niște bani. Silviu scoase o bancnotă de 100 de lei și o dădu Manuelei. Poftim!
Manuela luă bancnota și o împături în fața lui până aceasta ajunse un pătrat micuț. Așa îi venise ei atunci. În fața lui își bătuse joc de bancnota buclucașă.
Soțul ei o privi contrariat.
— Ce faceți? Deteriorați bancnota!
— Nu o stric. Doar o personalizez.
Silviu îi închise ușa în nas. Apoi auzi glasul Dorei. Îi alinta soțul.
— Ce bătrână nebună! Și i-ai dat și o sută de lei! Ce obraznică!
În clipa următoare Manuela se află la ea în mașină. Bătrâna era pe bancheta din spate. Manuela era din nou Manuela.
— Asta trebuia să văd? Că Silviu e cu Dora?
— Da. Asta. Și să îți spun că nu ai copii din cauza lui. El e cauza.
— Da? Acum ce mă fac? Unde e viața mea?
— Tu decizi! Chiar…ce vrei tu în viață?
— Ce vrea orice femeie…O familie, un copil, un job bun, prieteni cumsecade, o viață activă! Aveam toate astea! Mai puțin copilul.
— Ți se părea că ai! Aveai doar o iluzie! Dar tu decizi. Ai ales bomboana potrivită. Deci…de acum totul depinde de tine.
— Oricum mi se pare că totul este doar în capul meu! Și tu. Și Silviu. Și Dora. Și copilul. Totul e în capul meu!
— Nu. Totul este real. Cât se poate de real. Deși trebuie să plec acum, o să ne mai întâlnim. Sper că în circumstanțe mai bune.
— Nu pleca! Ce fac eu acum?
Dar Manuela era singură în mașină. Nu mai avea chef de nimic.
Lăsă mașina în parcare și merse spre casă. Voia să vadă dacă Dora mai era la ei.
Mai era.
— Bună, Manuela! Am trecut să văd ce faci! Mi-a spus Silviu că ai plecat la clinică. Am rămas să bem o cafea.
— Desigur.
Manuela scoase bancnota de 100 de lei, împachetată bine și o întinse lui Silviu.
— O recunoști?
Silviu se înroși. I se făcuseră urechile mai roșii decât rujul de prost gust al Dorei.
— Nu e nevoie să ne certăm. Are rost? Iubirea dacă nu există nu trebuie inventată.
Manuela vorbise calm, explicit. Le spuse celor doi că știa de relația lor și că nu dorește explicații. Îi invită afară. Apartamentul era al ei, moștenire. Îl ajută pe Silviu să își facă bagajul. Acesta nu spuse nimic. Își luă lucrurile și plecă. Împreună cu Dora.
*
— Hai, dă-i și lui jucăria! Manuela se ruga de fiul ei să îl lase și pe celălalt copil să se joace.
— Nu v’eau! E a mea!
— Nu fi rău!
— Uite…Și el are o minge frumoasă! Nu vrei să te joci și tu cu ea?
— Ba da!
— Atunci dă-i și lui jucăria ta!
— Bine!
Femeii îi creștea inima de drag privindu-și fiul. La numai trei ani era un băiețel isteț și tare bun. Dacă îi explicai corect lucrurile acesta înțelegea totul. Nu era greu să comunice cu el. Îl adora!
Veneau în parc în fiecare zi să se joace la groapa cu nisip. Preferata băiatului ei.
— Ce băiat frumușel!
— Mulțumesc. Manuela îi răspunse încântată femeii care se așezase lângă ea. O recunoscu pe bătrâna care îi schimbe viața. Nimic ciudat nu i se mai întâmplase de atunci. Chiar începuse să se întrebe dacă nu cumva visase totul. Dacă nu cumva știuse dintotdeauna că Silviu nu era bărbatul potrivit dar că se complăcuse în situația aceea până într-o dimineață cețoasă de iarnă. Când avusese un vis magic.
— Tu ești? Manuela privi ochii aceia mari și frumoși. Nu mai erau triști. Semănau atât de bine cu ochii ei, ochii Manuelei. Abia acum zărise alunița de pe sprănceana stângă! Exact ca a ei.
— Cine ești?
— Nu ți-ai dat seama?
— Simt ceva dar mi se pare…
— Magie….Știu…sau altceva. Mult mai științific. Bătrâna îi luă mână și i-o sărută.
— Mulțumesc, Manuela! Te iubesc!
Mihaela Moisescu
