IUBIRE, CURAJ ȘI RELAȚIA DINTRE PĂRINTE ȘI COPIL

A fi părinte este una dintre cele mai profunde experiențe de viață. Relația părinte-copil ne provoacă să iubim, să învățăm, să ne transformăm și să descoperim în noi resurse pe care nu știam că le avem.

Copiii nu ne oferă doar bucurie. Ei ne invită și la dezvoltare personală, la răbdare, responsabilitate și la o formă profundă de conectare emoțională.

Iar parentingul conștient începe, poate, din momentul în care înțelegem că un copil nu ne aparține. Ne este încredințat pentru o perioadă, pentru a-l însoți, a-l proteja și a-l ajuta să devină adultul care poate fi.

„Un copil este o ființă pe care ne-a împrumutat-o Dumnezeu ca să facem un curs intensiv despre cum să iubim pe cineva mai mult decât pe noi înşine, despre cum să ne schimbăm cele mai mari defecte pentru a le da cele mai bune exemple și despre cum să învățăm să avem curaj. Da, asta e!
Să fii tată sau mamă este cel mai mare act de curaj pe care îl poate face cineva, pentru că presupune să te expui la toate tipurile de durere, dar mai ales incertitudinii că faci lucrurile corect și temerii de a nu pierde ceva atât de iubit.
A pierde? Cum? Nu e al nostru? A fost doar un împrumut. Cel mai minunat și frumos împrumut, pentru că sunt ai noştri atât timp cât nu pot avea grijă de ei înşişi, după aceea aparțin vieții, destinului și familiilor lor.
Dumnezeu să binecuvânteze pentru totdeauna copiii noştri, pentru că pe noi ne-a binecuvântat cu ei.”

— Jose Saramago

Poate că acesta este și unul dintre cele mai importante lucruri pe care le putem înțelege despre psihologia copilului și despre rolul nostru de părinți: nu suntem aici pentru a controla fiecare pas al copilului, ci pentru a-i oferi siguranță, iubire, limite sănătoase și un spațiu în care să se poată dezvolta.

Educația copiilor nu înseamnă doar reguli și responsabilități. Înseamnă și relație, prezență, ascultare și conectare emoțională.

Iar uneori, pentru a-i înțelege mai bine pe copii, avem nevoie să ne privim mai întâi pe noi înșine: propriile răni, propriile frici, propriile modele de familie și felul în care am învățat noi să iubim.

Pentru că un copil nu are nevoie de părinți perfecți.

Are nevoie de părinți suficient de prezenți, disponibili emoțional și dispuși să învețe împreună cu el.

Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care ni le oferă copiii: ocazia de a deveni, alături de ei, oameni mai conștienți, mai iubitori și mai curajoși.

Amalia Grama