COPILUL CARE DEVINE ADULTUL CARE NU SE SIMTE SUFICIENT
Copilul care crește cu sentimentul că nu este suficient și devine adultul care încearcă permanent să demonstreze că merită.
Există copii care cresc cu un sentiment profund: „Nu sunt suficient.”
Nu sunt suficient de bun;
Nu sunt suficient de inteligent;
Nu sunt suficient de valoros;
Nu sunt copilul pe care părinții mei și l-au dorit.
De multe ori, copilul nu aude aceste cuvinte în mod direct. Le poate învăța însă din comparații, din așteptările părinților, din dezamăgiri, din felul în care este privit sau din diferența dintre ceea ce este și ceea ce părinții și-ar fi dorit să fie.
Iar ceea ce copilul învață despre sine în copilărie poate deveni, mai târziu, o convingere profundă care îi influențează stima de sine, încrederea în sine, relațiile și felul în care se raportează la propria valoare.
CÂND COPILUL SIMTE CĂ NU ESTE SUFICIENT PENTRU PĂRINȚI
Poate că părinții și-au dorit foarte mult un băiat și s-a născut o fată. Sau și-au dorit o fată și s-a născut un băiat. Poate că aveau deja o imagine despre copilul pe care îl așteptau.
În anumite familii și contexte culturale, mai ales în generațiile trecute, exista o preferință puternică pentru băieți. Băiatul era considerat cel care va duce numele familiei mai departe, cel care va ajuta la muncile grele și cel care va reprezenta continuitatea familiei.
În unele familii exista chiar convingerea că băieții sunt mai puternici, mai inteligenți sau mai valoroși decât fetele. Pentru un copil, însă, astfel de mesaje pot avea consecințe profunde.
O fată poate ajunge să simtă:
„Dacă eram băiat, aș fi fost mai valoroasă.”
„Este ceva greșit la mine pentru că sunt fată.”
„Alți băieți sunt mai buni decât mine.”
„Trebuie să fac mai mult pentru a demonstra că merit.”
Iar un băiat poate trăi o experiență asemănătoare dacă simte că nu corespunde imaginii pe care părinții o au despre „băiatul ideal”. Copilul poate ajunge astfel să creadă că valoarea lui depinde de ceea ce face, de ceea ce obține sau de cât de bine reușește să răspundă așteptărilor părinților.
CÂND IUBIREA ESTE CONFUNDATĂ CU PERFORMANȚA
Un copil care simte că trebuie să demonstreze că este suficient poate începe să facă din ce în ce mai mult.
Învață mai mult;
Muncește mai mult;
Încearcă să fie cel mai bun;
Își asumă responsabilități;
Încearcă să nu greșească;
Caută aprecierea părinților;
Caută validarea celor din jur;
Devine „copilul cuminte”;
„Copilul bun”;
„Copilul care nu creează probleme”.
În spatele acestor comportamente poate exista însă o nevoie profundă de validare emoțională:
„Vreau să vă demonstrez că sunt suficient.”
Copilul nu mai face lucrurile doar pentru că îi plac. Începe să le facă pentru a primi iubire, apreciere sau acceptare. Iar această nevoie de validare poate continua și la vârsta adultă.
COPILUL CARE ÎNCEARCĂ SĂ COMPENSEZE
Atunci când un copil crește cu sentimentul că este „defect”, „mai puțin bun” sau „insuficient”, poate încerca să compenseze.
Poate deveni perfectionist;
Poate munci excesiv;
Poate încerca să fie mereu primul;
Poate deveni extrem de responsabil;
Poate avea dificultăți în a spune „nu”;
Poate încerca permanent să îi mulțumească pe ceilalți;
Poate deveni dependent de aprecierea și validarea celor din jur.
Toate acestea pot reprezenta, în unele cazuri, modalități prin care adultul încearcă să repare o rană emoțională din copilărie:
„Dacă voi fi suficient de bun, poate voi fi, în sfârșit, suficient.”
Dar problema este că nu există suficientă performanță care să vindece sentimentul că nu ești suficient. Pentru că problema nu este ceea ce faci. Problema este ceea ce ai ajuns să crezi despre cine ești.
ADULTUL CARE NU ESTE NICIODATĂ MULȚUMIT
Copilul care a învățat că trebuie să demonstreze pentru a fi apreciat poate deveni adultul care nu este niciodată mulțumit de propria viață.
Obține ceva și imediat apare următorul obiectiv;
Este apreciat, dar simte că nu este suficient;
Are succes, dar se compară permanent cu ceilalți;
Primește iubire, dar se întreabă dacă o merită;
Face multe pentru ceilalți, dar nu știe ce are nevoie el;
În relațiile de cuplu poate căuta permanent confirmarea că este iubit;
Poate accepta prea multe;
Poate face compromisuri;
Poate încerca să fie „partenerul perfect”;
Poate avea nevoie constantă să audă:
„EȘTI SUFICIENT/Ă.”
Dar nicio confirmare exterioară nu poate înlocui complet încrederea în propria valoare.
CÂND COPILĂRIA CONTINUĂ SĂ VORBEASCĂ PRIN ADULT
Uneori, adultul de astăzi reacționează dintr-un loc mult mai vechi.
Se teme să dezamăgească;
Se teme să greșească;
Se teme să spună „nu”;
Se compară;
Se critică;
Simte că trebuie să facă mai mult;
Simte că trebuie să demonstreze.
Iar în spatele acestor comportamente poate exista copilul interior care încă așteaptă să audă:
„Ești suficient.”
„Nu trebuia să fii altcineva.”
„Nu trebuia să fii băiat în loc de fată.” / „Nu trebuia să fii fată în loc de băiat.”
„Nu trebuia să fii perfect/ă.”
„Nu trebuia să demonstrezi nimic pentru a merita iubirea mea.”
VINDECAREA ÎNCEPE ATUNCI CÂND SEPARI VALOAREA TA DE AȘTEPTĂRILE PĂRINȚILOR
Vindecarea emoțională nu înseamnă să schimbi trecutul. Înseamnă să începi să înțelegi ce ai învățat despre tine și să descoperi dacă acele convingeri îți mai aparțin.
Faptul că părinții tăi și-au dorit un băiat și s-a născut o fată nu înseamnă că fata era greșită. Faptul că și-au dorit o fată și s-a născut un băiat nu înseamnă că băiatul era insuficient.
COPILUL NU A FOST PROBLEMA
Așteptarea adultului a fost pusă peste copil. Iar copilul nu ar trebui să fie nevoit să muncească o viață întreagă pentru a demonstra că merită să fie iubit/ă.
Poate că, la un moment dat, adultul are nevoie să își spună:
„Nu trebuie să fiu mai bun/ă decât ceilalți pentru a avea valoare.”
„Nu trebuie să demonstrez permanent că merit.”
„Nu trebuie să compensez pentru ceea ce părinții mei și-au dorit să fiu.”
„Nu este nimic defect la mine pentru că sunt cine sunt.”
„Am voie să fiu sufficient/ă exact așa cum sunt.”
Pentru că valoarea unui copil nu ar trebui să depindă niciodată de sexul său, de performanțele sale, de cât de mult muncește sau de cât de bine reușește să îi mulțumească pe ceilalți.
Uneori, copilul care a încercat toată viața să demonstreze că este suficient are nevoie, în sfârșit, să descopere că a fost suficient de la început!
Amalia Grama
Psiholog & Facilitator Constelații Familiale Sistemice
Leave A Comment