POVESTEA UNEI FEMEI CARE A ÎNVĂȚAT SĂ SE SIMTĂ ÎNTREAGĂ

A fost odată o fetiță care a avut un accident foarte grav, în care era să moară. După acel moment, o parte din ea s-a simțit ca și cum ar fi rămas blocată între viață și moarte.

Fetița ar fi vrut să plece din lumea asta, dar Dumnezeu avea alte planuri pentru ea.

Anii au trecut, iar fetița a devenit femeie. Dar în sufletul ei, ceva tot era „stins”.

Se simțea atrasă de moarte, de întuneric, de mistere, fără să își dea seama de ce.

Era prezentă în lume, dar nu cu totul. Mergea, respira, lucra… dar în interior era goală și obosită. Era mai mult în trecut decât în prezent.

Poate că acesta este unul dintre modurile în care o traumă din copilărie poate continua să existe în interiorul unui adult, chiar și atunci când au trecut mulți ani de la experiența care a provocat-o.

Ea încerca din toate puterile să fie „ca ceilalți”. Să fie normală, să fie veselă, să aibă dorințe, obiective, vise etc.

Dar nu reușea și se învinovățea pe ea însăși pentru asta.

Nu înțelegea de ce îi era atât de greu să simtă bucurie, să fie prezentă și să se conecteze cu propria viață.

Până într-o zi, după multe căutări, după mult efort și mult lucru cu ea, femeia a înțeles ceva foarte simplu: înăuntrul ei exista o parte care nu trăise niciodată cu adevărat.

O parte rănită, rece, fără dorințe, fără pasiune, o parte care rămăsese „înghețată” din copilărie.

Era acea parte vulnerabilă pe care astăzi am putea-o numi copilul interior.

Când a văzut asta, în sfârșit s-a trezit. A recunoscut adevărul. Nu s-a mai ascuns de el.

Și atunci… s-a întâmplat schimbarea.

A „luat de mână” Moartea*, adică partea ei rănită, partea întunecată, grea.*

A acceptat-o, a privit-o, a încercat să înțeleagă de ce a existat și cum a încercat, în felul ei, să o protejeze.

Și i-a mulțumit.

Nu pentru suferință.Ci pentru faptul că acea parte a încercat să supraviețuiască atunci când ea era doar un copil.

Și apoi a „luat de cealaltă mână” Viața*, partea caldă, partea care vrea să crească, să simtă, să se bucure mai mult.*

Partea care încă avea dorințe.

Partea care încă avea vise.

Partea care voia să fie prezentă.

De atunci, femeia nu s-a mai simțit ruptă în două.

A început să înțeleagă că vindecarea emoțională nu înseamnă să ștergi trecutul și nici să te prefaci că nu s-a întâmplat.

Înseamnă să poți privi ceea ce ai trăit, să îi recunoști locul în povestea ta și, treptat, să te reconectezi cu tine și cu prezentul.

A început să trăiască mai real, mai autentic, mai prezent, în liniște.

Nu perfect. Nu fără lupte. Ci întreagă.

Pentru că uneori, procesul de vindecare nu înseamnă să devii altcineva.

Înseamnă să te întorci către acele părți din tine pe care le-ai lăsat în urmă și să le spui:

„Acum sunt aici. Nu mai trebuie să treci singură prin asta.”

Iar atunci când trecutul continuă să influențeze felul în care simțim, iubim și trăim în prezent, psihoterapia poate deveni un spațiu de explorare, înțelegere și reconectare cu sine.

Pentru că nu trebuie să alegi între ceea ce ai fost și ceea ce poți deveni.

Poți să iei de mână trecutul.

Și, cu cealaltă mână, să alegi Viața.

Iar între ele… să te regăsești pe tine.

 

💜 Amalia Grama

Psiholog & Facilitator Constelații Familiale