A fost odată o fetiță care a avut un accident foarte grav, în care era să moară. După acel moment, o parte din ea s-a simțit ca și cum ar fi rămas blocată între viață și moarte. Fetița ar fi vrut să plece din lumea asta, dar Dumnezeu avea alte planuri pentru ea.
Anii au trecut, iar fetița a devenit femeie. Dar în sufletul ei, ceva tot era „stins”. Se simțea atrasă de moarte, de întuneric, de mistere, fără să își dea seama de ce. Era prezentă în lume, dar nu cu totul. Mergea, respira, lucra… dar în interior era goală și obosită, era mai mult în trecut decât în prezent. Ea încerca din toate puterile să fie „ca ceilalți”. Să fie normală, să fie veselă, să aibă dorințe, obiective, vise etc. Dar nu reușea, și se învinovățea pe ea însăși pentru asta.
Până într-o zi, după multe căutări, după mult efort și mult lucru cu ea, femeia a înțeles ceva foarte simplu: înăuntrul ei exista o parte care nu trăise niciodată cu adevărat. O parte rănită, rece, fără dorințe, fără pasiune, o partea care rămăsese „înghețată” din copilărie. Când a văzut asta, în sfârșit s-a trezit. A recunoscut adevărul. Nu s-a mai ascuns de el. Și atunci… s-a întâmplat schimbarea. A „luat de mână” Moartea, adică partea ei rănită, partea întunecată, grea. A acceptat-o, a privit-o, a înțeles de ce a protejat-o și i-a mulțumit. Și apoi a „luat de cealaltă mână” Viața, partea caldă, partea care vrea să crească, să simtă, să se bucure mai mult.
De atunci femeia nu s-a mai simțit ruptă în două. A început să trăiască mai real, mai autentic, mai prezent, în liniște. Nu perfect, nu fără lupte — ci întreagă!
