„Un tanar s-a dus la un bătrân înțelept, pentru a-l ajuta cu un sfat.
– Înțeleptule, am venit la tine pentru că mă simt atât de mic, de neînsemnat, nimeni nu dă doi bani pe mine și simt ca nu mai am forță să fac ceva bun. Ajută-mă, învață-mă cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine?
Fără ca măcar să se uite la el, bătrânul îi spuse:
– Îmi pare rău, baiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personală. Poate după aceea.
Apoi, dupa o mică pauza, adaugă:
– Dacă însă m-ai putea ajuta tu pe mine, atunci poate că aș rezolva problema mea mai repede și aș putea să ma ocup și de tine.
– Aaa, încântat să vă ajut! băigui tânărul cam cu jumătate de gură, simțind că iarași e neluat în seamă și amânat.
– Bine, încuviința bătrânul învățat.
Își scoase din degetul mic un inel, și-l intinse baietanului adăugând:
– Ia calul pe care-l găsești afară și du-te degrabă la târg. Trebuie să vând inelul acesta pentru ca am de plătit o datorie. E nevoie însă ca tu să iei pe el căt se va putea de mulți bani, dar ai grijă ca nici în ruptul capului să nu-l dai pe mai puțin de un bănuț de aur. Pleacă și vino cu banii cât mai repede.
Tânărul lua inelul, încăleca și plecă. Odata ajuns în târg începu să arate inelul în stangă și-n dreapta, doar-doar va găsi cumpăratorul potrivit. Cu toții manifestau interes pentru mica bijuterie, până când le spunea cât cere pe ea. Doar ce apuca să le zică de banuțul de aur că unii râdeau, alții se încruntau sau îi întorceau imediat spatele. Un moșneag i-a explicat cât de scump este un ban de aur, și că nu poate să obțină un asemenea preț pe inel. Altcineva s-a oferit să-i dea doi bani, unul de argint și unul de cupru, dar tanarul știa că nu poate vinde inelul pe mai puțin de un bănuț de aur, așa că refuză oferta. După ce bătu târgul în lung și-n lat, răpus de atâta oboseală, cât mai ales de nereușită, lua calul și se întoarse la bătrânul înțelept.
… Flăcăul și-ar fi dorit să aiba el o moneda de aur, pe care s-o poata da în schimbul inelului, ca să-l poatã scăpa pe înțelept de griji și, astfel, acesta să se poata ocupa și de el.
Intră cu capul plecat.
–
Îmi pare rău, începu el, dar n-am reușit să fac ceea ce mi-ați cerut. De-abia dacă aș fi putut lua doi sau trei banuți de argint pe inel, dar nu cred să pot păcăli pe cineva cu privire la adevărata valoare a inelului.
– Nici nu-ti imaginezi cât adevăr au vorbele tale, tinere prieten! – spuse zâmbitor înțeleptul. Ar fi trebuit ca mai întâi să cunoaștem adevărata valoare a inelului. Încalecă și alergă la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cât face. Spune-i ca ai vrea să vinzi inelul și întreabă-l cât ți-ar da pentru el. Dar, oricât ți-ar oferi, nu-l vinde. Întoarce-te cu inelul!
Flăcăul încăleca și plecă iî goană. Bijutierul examina atent micul inel, îl privi atent prin lentila prinsă cu ochiul, îl rasuci și apoi zise:
– Spune-i învățătorului că dacă ar vrea să-l vândă acum, nu-i pot oferi decât 58 de bani de aur pentru acest inel.
– Cuuum, 58 de bani de aur?!? – exclamă naucit tânărul.
– Da, răspunse bijutierul. Știu că-n alte vremuri ar merita și 70, dar dacă vrea să-l vândă degrabă, nu-i pot oferi decât 58.
Tânărul mulțumi și se întoarse degrabă la înțelept, povestindu-i pe nerăsuflate cele întâmplate.
– Ia loc, te rog ,îi spuse acesta dupa ce-l asculta. Tu ești asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasă și unică. Și, ca și în cazul lui, doar un expert poate spune cât de mare este valoarea ta.
Spunând acestea, lua inelul și și-l puse din nou pe degetul mic.
– Cu toții suntem asemenea lui, valoroși și unici, perindându-ne prin târgurile vieții și așteptând ca mulți oameni, care nu se pricep, să ne evalueze.”
Autor necunoscut.